Autor George Banu
Fotografii de Mihaela Marin, București, Editura Nemira, 2015
Uneori imi este dor de Paris, deseori mi-e dor de prieteni si de amintirile
vii traite impreuna, intotdeauna mi-e dor de teatru. Daca topesc aceste doruri si le amestec intr-o singura cupa, se va intelege setea cu care, intr-o singura noapte, am sorbit cartea lui George Banu ilustrata de Mihaela Marin, Parisul personal, casa cu daruri.
George Banu este profesor la Sorbona, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și laureat al Premiului Europa pentru teatru, membru de onoare al Academiei Române. Redactor șef al revistei Alternatives théâtrales și director de colecție la editura Actes Sud, a publicat un număr important de volume consacrate teatrului modern și principalilor săi protagoniști. Lui George Banu i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universități. Sorbona i-a dedicat volumul omagial Călătoriile sau orizontul teatrului unde au semnat Peter Brook, Andrei Șerban, Eugenio Barba, Radu Penciulescu, Niky Wolcz.
Al doilea volum din seria „Parisul personal” apărut la Editura Nemira 2015, „Casa cu daruri” (ilustrata cu fotografiile Mihaelei Marin) este o colecție de amintiri -eseuri despre daruri, prieteni (ilustre nume din lumea teatrului si a artei), drumuri si intersectiile reale sau imaginare dintre acestea. Fotografiile Mihaelei Marin însoțesc si acest al doilea volum al „Parisului personal” poveștile pe care obiectele le poartă cu sine, transformand lucrarea intr-o scriere document.
Cartea respira pendularea emigrantului autor intre mai multe lumi , evocand discret integrarea sa in tara de adoptie incepand cu anul 1973, fara uitarea apartenentei la lumea de origine. In 2013, George Banu, împreună cu Valentin Nicolau, planuiau scrierea unui volum despre orașul adoptiv sub titlul „Parisul personal” . De la Autobiografia urbana din primul volum al trilogiei, autobiografie ce ne infatiseaza exteriorul Parisului subiectiv invelit in teatre, strazi, gradini, calatoria coboara in interiorul apartamentului personal, numit o casa cu daruri, bantuita si binecuvantata in acelasi timp de povesti, spirite, amintiri.
Cartea este structurata in 24 de capitole, eseuri independente, dar legate printr-un labirintic fir al memoriei afective. Cu luciditate si duiosie, autorul face radiografia propriului apartament calificandu-l in primele pagini ale cartii ca fiind irespirabil, eclectic si balcanic, exsaperandu-i si fascinandu-i invitatii prin multitudinea obiectelor adunate. Fara a avea determinarea si minutiozitatea colectionarului autentic, autorul gaseste un loc just fiecarui obiect din casa, ca si cum cineva si-ar gasi rostul in lume, in numele unei comune relatii de implinire.
”Fiind adept al „figurii” mi-am epuizat spațiul vital fără a mă resemna să eșuez în „monoteismul” colecționarului, m-am dispersat și pierdut, sfârșind prin a face din apartamentul meu un autoportret”, mărturisește George Banu. „Vizitându-l mă recitesc. Dar nu mă îngrozesc, nici nu mă iubesc. Răsfoiesc acest maculator al vieții unde poteci și drumuri se încrucișează în dezordine, iar eu mă recunosc în rătăcirile pe care le constat. Eu l-am constituit, eu îl interpretez. Apartamentul personal e o instalație”.
Cultul obsesiv al prieteniei tasneste din fiecare pagina, iar obiectele adunate intr-o viata realizeaza ceea ce ce viata insasi nu poate. Nu-i putem avea alaturi pe toti prietenii reuniti in timp, ei se retrag sau revin in functie de evenimente si de…obiecte. Tinand in mana obiectul-dar, gratie lui, ne confirmam tacit , unii altora, ca odata am fost impreuna, undeva, candva sau poate chiar ca mai suntem impreuna. Pana cand?
Spatiul concret interior se interiorizeaza afectiv si mental devenind un loc al regasirilor, intrebarilor, raspunsurilor, dorurilor.
E dificil sa pui obiectele descrise in carte intr-o ierarhie valorica, sa le cataloghezi dupa timp, forma, intensitatea bucuriei primite . Memoria autorului e una proustiana , lasandu-i libera si necomentata alegerea celor mai importante cadouri ale inimi, afective si subtile prin mesaj si rezonanta –un inger baroc ranit, o sfanta cu bratele amputate, oglinda iraniana, Isusul lui Andrei (Andrei Serban), o fotografie metafizica, un Iisus al lui George Apostu, o coroana a lui Aureliu Manea, o ilustratie postmortem, schita unui tanar actor,calugari zen, masti africane, portretul unu strigat, visul lui Monique, .
Un eseu este dedicat integral marionetelor ce populeaza fotoliile si scaunele apartamentului personal, vii si expresive, pentru ca ele „sunt ceea ce a rămas din om, versiunea sa arhaică şi ludică, dar ele, mai mult decât picturile sau busturile, se pot anima, agita şi manifesta în spectacole comice sau tragice. Între sacru şi laic, marionetele introduc o dimensiune suplimentară, indispensabilă, dimensiunea jocului ce eliberează de temeri şi relativizează certitudinile, a jocului ce destinde şi salvează copilăria, zilnic ameninţată”.
Obiectele depun marturii perene pentru marile absente prezente totusi in viata noastra. In acest sens este tulburatoarea evocarea amintirii Danielei Stern printr-un Mos Craciun testament , obiect de sarbatoare dar si piatra funerara.
Fiecare eseu capitol isi trage seva dintr-o poveste. Cel despre cuiul Brancusi il integreaza pe autor in tulburatoarea umanitate ratacitoare a emigrantilor» De la Paris a revenit Brâncuşi pentru a o înălţa şi acum eu plecam spre Paris cu acest fragment în mână, cu această reducţie poetică a Coloanei. Avându-l în buzunar, mă identificam cu emigranţii europeni ce, plecând spre America, luau cu ei în valiză un pumn de pământ. Pământul meu, am înţeles, era cuiul… cuiul Coloanei!”
Suntem ceea ce daruim si daruim o particica din ceea ce suntem , pare a fi mesajul cartii „De ce îmi repugnă cadourile ratate? Pentru că ele fie atestă o avariţie deplorabilă a donatorului, econom şi financiar precaut, fie denunţă implicit o neînţelegere, o necunoaştere flagrantă a celuilalt, a aşteptărilor şi a dorinţelor sale. E de preferat absenţa cadoului acestor cadouri de circumstanţă sau impersonale, cadouri de analfabeţi ai sufletului. Un cadou nu e mut, un cadou e o dezvăluire de sine, proba unei rezonanţe sau a unei surzenii, a unei mediocrităţi sau a unei generozităţi.”
Ata de importante sunt darurile impodobite de amintiri si compatibile cu universul interior , incat celelalte, rateurile, sunt radical indepartate. „Nu păstrez darurile pe care nu le iubesc şi a căror incompatibilitate cu mine şi cu lumea mea îmi determină refuzul de a le conserva. Faţă de cadouri, mai mult chiar decât faţă de oameni, devin intransigent. De teama contaminării cadourilor pe care le respect şi a imperativului de iubire care, dintotdeauna, îmi determină selecţia şi prezervarea lor. Apartamentul îl concep ca pe o grădină interioară ce nu suportă ierburile rele.”
Memoria afectiva insufleteste obiectele detinute si le confera rol de alter ego al celor ce au avut profetia daruirii. Strangerea lor nu a insemnat o suma cantitativa, ci o garantie a prieteniei dincolo de timp si spatiu pentru ca obiectele au continuat sa isi traiasca propria viata.
Autorul mărturiseşte: „Nu obiectele în sine le iubesc, ci încărcătura afectivă de care dispun de fiecare dată când le privesc. Puterea lor, nu doar de a evoca locuri şi spaţii, ci oameni şi clipe de viaţă. Ele atestă persistenţa unui schimb amical şi nu se rezumă la monologul unui colecţionar. Obiecte încărcate de umanitatea prietenilor care, într-un moment sau altul, mi le-au oferit. Pe ei îi caut, îi reînvii şi îi regăsesc.” Cartea este o incendiara declaratie de iubire a autorului catre toti cei care de-a lungul vietii i-au cladit acel edificiu afectiv de care vorbea Gabriel Liiceanu intr-una din scrierile sale, imposibil de distrus, pavaza impotriva urii si rautatii altora.
Apropiindu-ma de ultimile pagini ale cartii a fost cum mi-as retrage tandru mana din mana unui prieten. Trist, dar mi-am aminitit cea ce simteam uneori irecognoscibil in cuvinte, sa imi las memoria sa danseze, sa imi asum vigilenta fata de viata si fata de prieteni totodata, sa daruiesc si sa primesc asigurandu-mi persistenta zapezilor de altadata. In finalul cartii nu ma intunec, ci ma simt inundata de lumina.Daruind vei dobndi.