Fac parte din generația celor cu adolescența trăită 100% în comunism, poate de aici compatibilitatea mea spirituală cu oamenii avand cu mai mulți ani peste varsta mea. De multe ori am căzut în păcatul trufaș de a spune că noi, maturii de azi, suntem mai educați, mai culți, mai profunzi față de generația ce ne succede. Dar nu de puține ori mi-am dat seama că acest mod de a gandi este doar o prejudecată confortabilă . Merg foarte des în teatrele bucureștene , dar și din alte orașe, mă încăpățanez să văd filmele în săli de cinema , nu în fața laptopului. Da, se rade prostește, dar , privind cu atenție spectatorii veniți la teatru sau film doar să se relaxeze, se poate observa diversitatea lor. Nu e vorba numai de superficialitatea sau inconsistența tinereții, ci de o atitudine superficială, de turmă, ce face ca spectatorul tanăr, matur sau varstnic, să radă din orice, chiar și atunci cand regizorul compune o scenă în care durerea se reflectă într-o așa zisă atitudine comică. La comediile clasice, bulevardiere gen Eugen Labiche, George Feydeau sau Neil Simon găsesc că hohotele de ras sunt firești .
În schimb este foarte greu de tolerat atitudinea hilară, de circ, ca în fața unor clovni (uneori și glumele clovnilor te fac doar să surazi) la spectacolele subtile, între ras și plans (îmi vin acum în minte autori ca Yasmina Reza, Bob Fosse ). Intoleranța la ras se transformă în revoltă cand spectatorii rad la scene de un dramatism sfașietor, fara a vedea esența pură a piesei. Cea mai revoltătoare scenă de acest fel am trăit-o la Teatrul Odeon , piesa ÎN CONTAINER. Subiectul prevestea parca marea criză și dramă a refugiaților, dar mulți spectatori tineri și varstnici se amuzau copios de aventurile personajelor ce trebuiau să călătorească în containere sigilate pentru a ajunge în Occident. Dacă piesa stărnea unora lacrimi de emoție și empatie cu destinul intuit a fi tragic al protagoniștilor, altora le provoca lacrimi de răs. Mi s-a parut în acea seară microcumunitatea spectatorilor o extensie a lumii de afară, un fel de… mare ți-e gradina lui Dzeu !
În opinia mea, incapacitatea de a ințelege mesajul unui teatru, film nu depinde de varstă, ci de o sărăcie interioară , de o goliciune a spiritului și a minții pe care nu le poți umple decat cu hohote de ras inconștient.
La o citire superficială, articolul poate instaura ideea că oamenii intelligenți sunt serioși, în timp ce inculții și superficialii rad. Nu acesta este mesajul textului. Aș spune că oamenii care rad zgomotos la spectacole fără tentă comică sunt tocmai cei cărora le lipsește adevăratul simț al umorului și care găsesc în colectivitate cadru propice de exprimare. Într-un articol dilematic, Rasul prostului, Miron Radu Paraschivescu spunea că ” atunci cand e de ras, prostul stă într-o căutătura rea, cu ochii mijiți și gura pungită. Calamburul și aluzia i se par niste dușmani perfizi .” De multe ori rasul este insoțit de comentarii iritante, cu ton de bașcălie și zeflemea. Da, la teatru se comentează uneori ca la stadion, se manancă ciocolată în ambalaje fășiietoare și se filmează cu telefonul mobil , ca rasul să se continue și acasă.
Ce e de facut? Să privim spectacolul publicului divers ca un corespondent al spectacolului de pe scena, să rădem sau sa suradem, să plangem și să ne întristăm, să încercăm din rasputeri să ne educăm copiii în spiritul ideii că sala de teatru sau film nu sunt locuri neapărat de relaxare, ci spații ale interogațiilor și răspunsurilor.